”Stimaţi concitadini, daţi-mi voie!” cum ar fi zis conul Farfuridi, dacă nu murea muşcat de Costel, pechinezul plutonierului Căpşună din nuvela fantastică ”Baltagul”. Băi fraţilor (nu, nu-s pocăit, da-mi place să mă identific cu ielectoratul), cea mai mare invenţie în materie de pomeni electorale mi se pare odorizantul auto primit de la o bravă duduie din avangarda PD-Listă, în timp ce mă deplasam regulamentar printre PNG-iştii ce încercau din răsputeri să-mi bage pliante în ochi, gură şi urechi(poate şi-n alte orificii mai puţin vizibile, dar nici nu vreau să mă gândesc la asta!).
Odorizantul în cauză e cochet, rotund, portocaliu deschis şi e prevăzut cu o aţă elastică, similară cu cea şterpelită de Bulă de la indispensabilii bunicii ca să-şi facă praştie. Pe o parte stă scris cu majuscule albastre ”miroase a schimbare” şi pe cealaltă stă scris cu aceleaşi caractere obsedante ”votează primarul tău Gabriela Negrea”. Trecând peste faptul că s-a omis o virgulă după ”tău” şi una bucată semnul exclamării la sfârşit (nu fiţi răi, trebuie să fim îngăduitori cu partidul în care pluralul substantivului ”succes” e ”succesuri” şi subiectul se acordă cu predicatul doar atunci când în Bamboo se bea apă plată cu lămâie ori Poponeţ e în conjuncţie cu Hrebe ăl’ mic), am rupt impacientat celofanul ce sigilează această genială pomană electorală. Sincer vă spun că atunci am constatat pentru prima oară că odorizantele (hai, nu mai fiţi răi! Nu se zice ”odorizanturi”.) auto sunt parfumate. Dar ce miros! O combinaţie strălucită de Channel, Bvlgari, ”păsărică”, ”găozar”, ”ţigancă împuţită” şi nu-n ultimul rând de ”să trăiţi bineeee!”. E un miros sublim, pe care nu poţi să-l defineşti în cuvinte. Aduce puţin a poşetuţele Louis Vuitton ale Elenei din Pleşcoi, a casa din Mihăileanu, cel mai puternic accent olfactiv fiind însă indus de briza mării care, în căutarea flotei pierdute se izbeşte violent de bordurile lui Videanu, alea importate din China. Dacă stau totuşi să mă gândesc mai bine, seamănă la miros şi cu gazele de eşapament ale maşinii lui Căşuneanu Jr., aia de un milion de coco. După cum v-am zis, e imposibil să exprim în cuvinte festinul olfactiv cu care m-am delectat…
Cu un zâmbet larg şi sincer (ceva gen Ilici, pe vremea când ridica fanionul la UTC), închid odorizantul la loc în punga sa transparenta. Mă simt ca Alice în Ţara Minciunilor… merg plutind şi-mi ţin cât mai mult respiraţia, ca să nu expir mireasma magică ce mi-a umplut plămânii. La un moment dat chiar am levitat asemenea călugărior shaolini, dar, retrăind mitul lui Icarus, am zburat prea sus şi m-am izbit violent de un banner mare şi roşu, atârnat ostentativ între doi stâlpi.
M-am trezit în mijlocul străzii. În jurul meu, pensionarii din faţa cinematografului ”Cultural” (o, dulce ruină, cinste celor ce te-au lăsat în paragină! Corneluş, te simţi?) făcuseră cerc şi-i îndemnau pe PNG-işti să-mi facă vânt cu pliantele lor verzi. În multime l-am auzit pe unul vorbind ungureşte; probabil era de la UDMR… M-am ridicat şi, scuturându-mi hainele de praf, am privit spre bannerul ce mi-a curmat zborul: ”Pe primul loc oamenii. Primar Cornel Resmeriţă”. Încordându-mi privirea, disting lângă scris poza iubitului meu Corneluş, primar de urbe. Deşi ştiu că e prea sus, scuip. O pală de vânt generată probabil de starea de flatulenţă a unui pensionar cu şapcă roşie, schimbă brusc traiectoria cocoloşului de salivă, ce se îndreaptă acum în întreaga-i splendoare spre cei adunaţi în jurul meu. Aud înjurături în ungureşte şi foşnete: în timp ce se ştergea pe faţă cu mâneca bluzei de campanie, o namilă de minoritar îşi face loc prin mulţime, înghiontind pensionarii. O iau la fugă. Alerg ca un Forest Gump ce încearcă să scape de pe Atlantida pe jumătate scufundată. Paşii namilei se aud tot mai departe, dar totuşi, un zgomot distinct îmi atrage atenţia. O, nu (variantă alternativă- ”la naiba…!”)! Odorizantul mi-a căzut din buzunar şi, cu gesturi repezi, l-a înşfăcat unul cu şlapi şi tricou mulat cu inscripţia ”Cobra”.
Deşi-mi vine greu, privesc cum rupe cu sete ambalajul şi îşi agaţă barbar odorizantul la gât, strigând spre un oarecare cocalar de pe margine: ”Haoleo, mâncă-mi-aş ghiulu’! Semafore, ăsta pute mai benga ca alea cu Rompetrol dă lă ciordeam noi dân Dacii!”. Privind spre mine îmi trânteşte un mult prea ironic ”Să trăieşti, patroane, că ţ-a scăpat hasta!” şi se îndepărtează împreaună cu celălalt cocalar, înconjuraţi de o aură olfactivă.
Mă simt ca Micul Prinţ după ce i-a murit trandafirul. Odorizantul primit de la PD-L însemna pentru mine mai mult decât înseamnă libertatea pentru orb şi lumina pentru sclav. Acum sunt din nou trist şi-n timp ce scriu aceste rânduri pe WC, las să-mi curgă o lacrimă amară. O simt cum se prelinge cu mişcări de moluscă pe gene, pe obraji, pe buze, pe barbă şi mai apoi, într-un final apoteotic, se revarsă o picătură pe tastatura laptopului. Sub efectul psihologic al pierderii suferite, înjur zgomotos şi mă întorc spre suportul cu hârtia igienică. Nu mai e. Apuc un pumn select de pliante electorale din buzunarul blugilor şi, utilizând doar degetul mic al mâinii stângi, pun punct şi apăs ”publish”.
Gata, mă simt mult mai uşor. Mai uşor chiar decât duduia din reclama de la Actimel. (Propoziţii scrise după ce m-am spălat pe mâini) Adio, Lupeni! Ne auzim zilele viitoare, asta dacă nu mă calcă între timp o Dacie break roşie sau un Magane negru cu numărul PML…
